Am 24 de ani si sunt insarcinata in 5 luni cu primul meu copil. Tatal lui m-a parasit la 12 saptamani de sarcina…

Anunţ

Am 24 de ani si sunt insarcinata in 5 luni cu primul meu copil. Tatal lui m-a parasit la 12 saptamani de sarcina. Eram complet indragostiti unul de celalalt si ne faceam chiar planuri de viitor, pana in ziua in care ne-am inchis in baie si am vazut cum liniutele acelea doua se fac roz.

Instantaneu s-a schimbat. “Dap, esti insarcinata” sunt ultimele lucruri pe care le-am auzit din gura lui, dupa care au urmat 20 de minute de tacere. Dupa aceea a iesit din casa mea si nu l-am mai vazut niciodata de atunci.

Nu mi-a raspuns la emailuri, m-a sters din lista de prieteni de pe Facebook, nu vrea sa ma vada sau sa vorbeasca cu mine si, pentru a evita orice fel de contact, mi-a lasat la usa cutia cu lucrurile pe care le aveam la el. Nu s-a obosit sa-mi spuna in fata ca nu mai vrea sa fie cu mine, pur si simplu a disparut. Nici macar nu mi-a raspuns atunci cand i-am dat un mesaj pentru a-l intreba daca exista vreo problema medicala in istoria familiei lui de care ar trebui sa stie doctorul meu.

Mi-a spus sa “scap” de copil

Mi-a trimis un singur mesaj in care imi spunea sa “scap” de copil, iar cand i-am raspuns ca aceasta nu este o optiune, mi-a zis sa nu-l mai caut pana ce copilul se naste si chiar si atunci vrea un test ADN.

Chiar daca eram indragistiti, intr-o relatiei exclusiva si cuvantul “inselat” nici macar nu are loc in vocabularul meu, pur si simplu a dus totul atat de departe pana la a insinua ca bebelusul ar putea sa nu fie al lui. Este ca si cum iubirea vietii mele de pana acum, singurul om pe care l-am dorit cu atata pasiune, singurul care mi-a facut inima sa bata cu repeziciune, s-a transformat peste noapte intr-un adevarat monstru.

Am ajuns in spital din cauza lui

Sunt deja 3 luni de cand nu l-am mai vazut si nu am mai vorbit cu el. Nici macar nu stie ca bebelusul pe care-l port in pantece este un baiat. Nu i-a auzit inima batand si nu l-a vazut miscandu-se pe un monitor, asa cum l-am vazut eu. Nu stie ca toata tristetea cauzata de disparitia lui m-a bagat in spital acum o luna, cu tensiune crescuta pe baza stresului. Copilul meu nu se simtea bine pentru ca eu nu ma simteam bine, bataile inimii lui erau neregulate pentru ca inima mea era franta. Tatal lui nu stie ca ne-a facut asta. Dar dupa o luna de odihna in casa parintilor mei, intr-un mediu prietenos si lipsit de stres, ma simt mult mai bine. Copilul meu este acum cat se poate de sanatos. Slava Domnului!

Dar acum ma tem de ceea ce va insemna sa fiu o mama singura. Am fost sfatuita sa le scriu parintilor lui si sa le trimit un “porumbel de pace”, fiind bunicii paterni ai copilului. A trebuit sa fac asta deoarece stiam ca nu le-a spus nici macar o vorba despre sarcina mea, iar eu i-am intalnit doar de vreo zece ori si nu vroiam sa ma trezesc dupa nastere cu vreun ordin judecatoresc prin care isi cer dreptul la vizite. Mi s-a spus ca scriindu-le vom avea ocazia sa ne cunoastem mai bine si ma voi simti mai confortabil sa-mi las copilul cu ei, daca vor dori vreodata asta. Dar nu mi-au raspuns niciodata la scrisoare.

Sunt speriata sa-mi las copilul cu el

Apoi am fost sfatuita sa apelez la Protectia Copilului pentru a obtine “ceea ce mi se cuvine”, dar acum ma intreb daca se merita. Desi nu cu mult timp in urma il iubeam pe omul asta si inca incerc sa imi ingrop vechile sentimente pentru el, nu cred ca vreau sa-l vad vreodata in apropierea copilului meu. Acest barbat care nu l-a dorit nicio clipa il va rani, nu fizic, ci emotional. Nu il va iubi asa cum il iubesc eu si nu va pune siguranta lui mai presus de tot. Nu va risca totul pentru el asa cum as face eu si il va duce in casa unor oameni pe care abia ii cunosc, care poate nu il vor hrani cum trebuie, nu il vor imbaia sau imbraca cum trebuie si care poate il vor lasa sa planga cu orele inainte sa-l ia in brate. Sunt pur si simplu speriata de moarte sa-mi las copilul peste weekend cu acesti oameni, daca s-ar pune vreodata problema.

Am ajuns intr-un punct in care ma gandesc ca daca asta inseamna sa-i ofere lui vreun drept, nu vreau niciun fel de pensie alimentara din partea lui. Mai repede as vinde tot ceea ce am pentru fiul meu decat sa-l expun unui nemernic de tata care nu-l iubeste deloc.

Mi-e teama sa fiu o mama singura

Mintea mea o ia razna in fiecare zi. Sunt un milion de alte lucruri de luat in considerare ca mama singura. Dificultatile materiale, teama ca niciun barbat nu ma va mai dori vreodata din cauza ca vin cu copilul “la pachet” si ingrojorarea ca sanatatea emotionala a copilului meu va fi afectata de absenta tatalui.

Mi-as dori sa pot spune ca am sustinerea prietenilor mei, dar nu e asa. Sunt o companie placuta atunci cand sunt fericita si plina de energie, dar atunci cand ceva cu adevarat important mi se intampla, trec saptamani intregi fara niciun semn din partea lor. Nici macar cea mai buna prietena a mea, pe care o cunosc de 15 ani nu e cu adevarat alaturi de mine.

M-ar ajuta cateva cuvinte bune sau vreun sfat. A mai trecut cineva printr-o situatie similara? Orice gand va fi apreciat. Si chiar daca nu voi primi niciun comentariu, faptul ca m-am descarcat scriind totul ma ajuta pentru ca, dupa cum am spus, nu ma simt deloc in apele mele in ultimul timp.

Share This
Bine ai venit!
Cu un Like Urmăresti cele mai noi BANCURI pe pagina de Facebook.